Exportul pe care România nu-l declară
Cel mai valoros produs trimis în Vestul Europei nu trece prin nicio vamă și nu apare în nicio statistică. Se numește exodul medicilor din România — iar luni, când peste 400 de spitale intră în grevă de avertisment, cea mai amplă acțiune din sistemul sanitar din ultimele două decenii, toată lumea va discuta despre revendicări. Nimeni nu va discuta despre calcul.
Luni dimineața, între nouă și unsprezece, angajații din sistemul medical vor ieși în fața spitalelor. Presa va număra participanții. Guvernul va număra costurile. Sindicatele vor număra promisiunile. Și toți vor rata singura cifră care contează — pentru că acea cifră nu există nicăieri.
Vă spun ce va fi vizibil: revendicări salariale, sporuri tăiate, o lege a salarizării blocată. Legitim, dar previzibil. Ce rămâne invizibil e structura de sub grevă — și pe aceea o cunosc din interior, după mai bine de douăzeci de ani în care am construit în domeniul medical, întâi ca investitor, apoi ca antreprenor.
Calculul pe care nu-l face nimeni
Formarea unui medic e plătită din bani publici: șase ani de facultate, ani de rezidențiat, gărzi, infrastructură universitară. Când acel medic urcă în avion, întreaga investiție urcă odată cu el. Anul trecut, numărul certificatelor profesionale cerute pentru plecare a crescut cu 50% față de anul precedent — aproximativ 1.500, potrivit Colegiului Medicilor. Iar dimensiunea totală a pierderii o spune o singură cifră, calculată pe date OCDE: forța de muncă medicală a României ar fi cu 37% mai mare dacă medicii formați aici și plecați s-ar întoarce. România a devenit, fără să-și propună și fără să observe, unul dintre cei mai generoși finanțatori ai sistemelor medicale din Vestul Europei.
Iar aici e mecanismul, nu accidentul. Ministerul Sănătății nu deține o statistică exactă a celor plecați. Statul care a plătit formarea nu știe câți dintre cei formați mai lucrează pentru el. Nu există nicăieri o linie bugetară care să înregistreze această pierdere. Ce nu apare într-un buget nu are responsabil. Ce nu are responsabil nu se gestionează. Ce nu se gestionează se repetă — grevă după grevă, generație după generație de absolvenți care își iau diploma și biletul în aceeași lună.
Și încă ceva ce cifrele salariale nu explică: exodul a reînceput să crească, deși salariile din sistem au fost majorate substanțial în 2018. Dovada e în date: un medic nu pleacă doar pentru bani. Pleacă acolo unde profesia lui e tratată ca infrastructură, nu ca cheltuială.
Țara care primește se luptă cu instrumente. Țara care formează, cu apeluri.
Uitați-vă unde pleacă. Franța — una dintre primele destinații ale medicilor români — nu e un paradis medical. E o țară cu propriile deserturi medicale, în care comunele se bat pentru fiecare medic cu instrumente concrete: locuință de serviciu, cabinet echipat la cheie, creșă pentru copiii personalului medical, loc de muncă pentru partener. O regiune întreagă construiește mii de locuințe doar pentru a-și fideliza tinerii profesioniști din spitale. Asimetria e aici: țara care primește medicii se luptă pentru ei cu instrumente. Țara care i-a format se luptă pentru ei cu apeluri. Diferența dintre a plăti oameni și a construi condițiile în care oamenii rămân este diferența dintre cheltuială și infrastructură.
Fundația pe care o folosim fără să o vedem
Și să nu ne oprim la medici, pentru că cei mai mulți dintre cei care ies luni în stradă nu sunt medici. Sunt asistente medicale, infirmiere, personal auxiliar — oameni a căror formare a costat-o pe România mai puțin pe cap, dar a căror plecare costă sistemul la fel de mult, pentru că fără ei niciun spital nu funcționează. Exodul lor e și mai puțin măsurat decât al medicilor. Dacă pentru medici măcar există certificate numărate, pentru restul sistemului nu există aproape nimic.
Și încă o structură pe care titlurile nu o vor numi: cei mai mulți dintre acești oameni sunt femei. Sistemul medical românesc stă, în majoritatea lui covârșitoare, pe umerii lor. Greva de luni este, în realitate, cel mai vizibil moment al unei fundații pe care o folosim zilnic fără să o vedem — și fără să o măsurăm.
Pentru că asta e regula care leagă totul: ce nu măsori, într-o dimineață, pleacă.
Întrebarea de luni nu este cât costă revendicările. Întrebarea de luni este cât costă fiecare plecare — și de ce, după treizeci de ani, nimeni din statul român nu poate răspunde.
Un spital se poate construi în câțiva ani.
Un medic, niciodată.
Luni, între nouă și unsprezece, nu se oprește activitatea a 400 de spitale. Se face vizibilă, pentru două ore, o infrastructură pe care restul timpului refuzăm să o vedem.
