Am ales să fiu
utilă acestei țări.

Am crescut cu cheia de gât

Într-o familie de oameni onești și îndărătnici, loiali unei tradiții pe care regimul le cerea s-o uite. Părinții mei s-au încăpățânat să nu uite. Theodor Aman, Ion Barbu, Nicolae Golescu — nume care în casa copilăriei mele aveau rezonanță familiară, ca o evocare subversivă.

Am crescut în echilibrul dintre memorie și prezent. Între ceea ce sunt și ceea ce pot deveni.

Am văzut unde se blochează

Ani la Cancelaria Primului Ministru, în Departamentul pentru Dialog Social al Guvernului, apoi la Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului, ca vicepreședinte pe Postprivatizare și Insolvență.

Am înțeles din interior cum funcționează mecanismele economice ale acestei țări. Și, mai ales, unde și de ce se opresc. Experiența asta nu m-a îndepărtat de oameni — dimpotrivă.

În spatele oricărei decizii de politică economică se ascund vieți reale, care pot fi susținute sau sfărâmate de un singur paragraf dintr-o hotărâre de guvern.

Alt tip de responsabilitate

Am preluat conducerea World Trade Center București. Privat de data asta, cu obiective clare și rezultate măsurabile. Am coordonat activitatea companiei și am înțeles că managementul nu înseamnă doar cifre — înseamnă oameni care au nevoie să știe că munca lor contează.

Tot atunci am ales doctoratul, la Academia Română. Nu pentru o diplomă în plus. Pentru că mai era ceva de înțeles, iar demnitatea cunoașterii merita respectată până la capăt.

Și a venit ia

Am luat în mâini prima ie veche — o piesă brodată cu peste 80 de ani în urmă, de mâini pe care nu le-am cunoscut niciodată. Nu țineam o cămașă. Țineam o poveste.

O femeie care cosea în tăcere, la lumina ferestrei, fir cu fir, și nu știa că lucrează pentru eternitate.

Așa s-a născut Flori de Ie. Nu ca business, ci ca pledoarie — pentru meșteșugul autentic și pentru femeile din mediul rural care coseau fără să știe că ceea ce fac are valoare dincolo de sat. Am dus ia la Paris, New York, Tokyo, Dubai, Shanghai, Londra, Viena, Broadway, Havana, Las Vegas, Ottawa. Oriunde am dus-o, oamenii s-au oprit și au întrebat cine a cusut-o.

Răspunsul e același mereu: o femeie din România.

Am văzut ce mulți alegeau să nu vadă

Că România funcționează, în bună parte, pe munca tăcută a femeilor. Femei din orașe și din sate, cu diplome sau cu pricepere moștenită din mamă în fiică, care cresc copii singure și tot singure ridică afaceri. Femei care nu cer milă — cer șanse egale și un loc la masă acolo unde se iau deciziile.

Am înființat Confederația Națională pentru Antreprenoriat Feminin ca să le dau acea voce. Astăzi reunim 33 de sucursale și peste 15.000 de companii membre, prima confederație patronală feminină din România recunoscută ca model de bune practici în Europa.

Nu am construit CONAF din ambiție. Am construit-o din convingere.

Ce nu se scrie, se uită

Marea Privatizare e singura cercetare riguroasă publicată în România despre privatizarea a peste 7.700 de companii. O carte care a deranjat pe unii și a luminat pe mulți.

Au urmat Șlefuitori de Visuri, pentru că visele au nevoie de mâini care să le șlefuiască, și Educație Antreprenorială. Școală de Business, pentru că educația e singura investiție care nu se devalorizează.

Ambasador Brâncuși

La zece ani de când Festivalul România Autentică a dus pentru prima oară ia românească în Hobița, acasă la Brâncuși, am primit titlul de Ambasador Brâncuși.

Un cerc care se închide frumos. Sau, mai degrabă, unul care se deschide — pentru că Brâncuși nu a fost niciodată un capăt de drum.