Rezerva de acasă

România importă forță de muncă și pariază pe automatizare. În același timp, ține în afara economiei una dintre cele mai mari rezerve de capital uman pe care le are deja. Mecanismul care o blochează nu e complicat. Începe cu o creșă.

Discuția publică despre deficitul de forță de muncă se învârte aproape exclusiv în jurul a trei soluții: imigrație, digitalizare, automatizare. Toate trei caută oameni sau înlocuiesc oameni în afara economiei. Niciuna nu se uită la oamenii care sunt deja aici și pe care economia îi ține neproductivi. Cea mai mare dintre aceste rezerve este participarea femeilor pe piața muncii.

Un decalaj care măsoară capital uman irosit

România are al treilea cel mai mare decalaj de ocupare între femei și bărbați din Uniunea Europeană — 18,1 puncte procentuale, după Italia și Grecia. La femeile cu copii mici, rata de ocupare scade la aproximativ 57%, față de aproape 70% la nivelul Uniunii. În mediul rural, doar 44% dintre femei sunt ocupate, comparativ cu circa 65% în UE (sursa: Eurostat).

Aceste cifre nu sunt o statistică socială. Sunt o măsurătoare a capitalului uman pe care economia românească îl lasă pe dinafară. Fiecare punct procentual de decalaj este forță de muncă formată, școlarizată, disponibilă — și neutilizată.

Infrastructura de îngrijire este infrastructură economică

Cauza nu e lipsa de competențe sau de ambiție. Pentru un număr mare de femei, revenirea la muncă nu e blocată de ce nu știu să facă, ci de ce nu există ca serviciu public: educație și îngrijire timpurie accesibilă.

În România, doar 11,4% dintre copiii sub trei ani au acces la servicii formale de îngrijire, față de 39,3% media Uniunii Europene. Iar ținta pe care țara și-a fixat-o pentru 2030 — 22,5% — rămâne sub jumătatea obiectivului european de 45%. Cu alte cuvinte, ne propunem oficial să rămânem în urmă.

Economiile dezvoltate au încetat de mult să trateze creșa drept politică socială. O tratează drept infrastructură economică, exact ca un drum sau o rețea de energie: nu produce valoare în sine, dar fără ea valoarea nu se poate produce. Infrastructura de îngrijire permite participarea la muncă, lărgește baza de contribuabili, susține productivitatea. Când lipsește, economia pierde forța de muncă înainte ca aceasta să apuce să producă ceva.

Cercetarea Claudiei Goldin, laureată a Premiului Nobel pentru Economie, arată direct acest mecanism: disponibilitatea serviciilor de îngrijire influențează participarea femeilor pe piața muncii și traiectoria veniturilor lor pe tot parcursul vieții. Nu e o corelație vagă. E o relație cauzală documentată.

De ce decalajul salarial mic este o capcană de interpretare

România are unul dintre cele mai mici decalaje salariale de gen din Uniunea Europeană — 3,6%. Cifra e reală, dar citită izolat induce în eroare, iar eu o citesc altfel decât o citește comunicarea optimistă.

Decalajul salarial se calculează exclusiv pentru persoanele angajate. Când participarea femeilor pe piața muncii este scăzută, indicatorul surprinde doar realitatea celor care au reușit deja să intre în economie — adesea cele mai bine plasate. Femeile pentru care infrastructura de îngrijire face diferența între a munci și a nu munci nici nu apar în calcul. Un decalaj salarial mic, alături de un decalaj de ocupare uriaș, nu e dovada egalității. Este dovada că o parte din forța de muncă feminină a fost selectată afară din statistică înainte de a fi măsurată.

Costul inacțiunii se plătește zilnic

Fiecare loc care lipsește într-o creșă are un cost care nu apare nicăieri ca linie de buget, dar se plătește în fiecare zi: un părinte care își amână întoarcerea la muncă, un angajator care nu găsește personal, taxe și contribuții care nu ajung la buget, valoare economică pierdută înainte de a fi produsă.

România nu își poate permite să trateze una dintre cele mai profitabile investiții publice ca pe o simplă cheltuială. Competitivitatea unei economii nu se construiește doar prin fabrici, autostrăzi și tehnologie. Se construiește și prin infrastructura care le permite oamenilor să muncească. Pentru sute de mii de părinți, această infrastructură începe cu o creșă.

Un instrument fiscal cu randament, nu o pierdere de venit

Pe componenta fiscală, Gabriel Biriș, Co-Managing Partner Biriș Goran SPARL și membru al Consiliului Director CONAF, formulează exact logica de care are nevoie discuția:

„Reintroducerea creditului fiscal pentru creșe și grădinițe nu trebuie privită ca o pierdere de venituri la buget, ci ca o măsură cu randament fiscal și economic. Un părinte care se poate întoarce mai repede la muncă produce valoare, plătește taxe și contribuții, iar un copil care are acces la educație timpurie are șanse mai mari să devină un adult activ economic. În același timp, această măsură susține natalitatea, ocuparea și competitivitatea. Sunt puține instrumente fiscale care pot produce efecte simultane asupra pieței muncii, educației și bazei viitoare de contribuabili. Creditul fiscal pentru creșe și grădinițe este unul dintre ele.”

Analiza impactului economic al participării reduse a femeilor pe piața muncii, al infrastructurii de educație și îngrijire timpurie și al costului muncii de îngrijire neremunerate face parte din raportul „Starea economică a femeii în România – 2026”, aflat în curs de finalizare.